În luna Octombrie am fost invitată să vorbesc despre pedagogia Montessori la o conferință de două zile despre pedagogii alternative la Oradea, unde s-au prezentat patru alternative educaționale. Am fost suprinsa să văd un număr mare de participanți la atelierul meu de a 2-a zi, deși inițial nu fuseseră atât de mulți înscriși. Atelierul era concentrat pe vârsta 0-3 ani și apoi am înțeles că toți erau curioși să înțeleagă cam ce poți face cu un copil de sub 3 ani pentru că nici o altă pedagogie nu are curriculum pentru 0-3 ani.
Dezvoltarea ființei umane este deseori dificil de studiat. În comparație cu viața plantelor și a animalelor unde speciile se dezvoltă aproape independent de la naștere, ființele umane se nasc fără aceast tip de independență și au nevoie de multă grijă și atenție constantă. Această dependență strânsă creează o legătură puternică între copil și persoana care îl îngrijește în mod special. Această expunere emoțională constituie baza tuturor viitoarelor relații și interacțiuni ale celui mic. Dar din momentul în care apare diversificarea și apar posibilități mai multe de mișcare și acțiune în mediu, este clar că cel mic are opțiuni mai multe și poate alege.
Pe măsură ce lumea lui se extinde, nu doar cu noi posibilități de a -și alege persoanele favorite, dar și în alte aspecte ale viețîi sale, părințîi ajung în următorul punct aparent blocant. Fără să devină conștienți de noua stare de fapt sau fără să se adapteze la noul tip de independența câștigat de copil, mulți părinți devin frustrați de ceea ce copilul are acum (mai nou) și anume, o voință puternică.
Dar exact acesta este punctul în care un părinte începe să aibă succes, și anume când face un pas înapoi și începe să își observe cu adevărat copilul: ”ce vrea el de fapt?” sau “ce anume din mediu îl împiedică în îndeplinirea unei nevoi naturale a sa?” sau și mai bine “cum aș putea, cu pași mici, să-l ajut să găsească ce are nevoie în mediul lui?” Acest tip de observare este specific profesorului Montessori. În cuvinte simple: observăm atent copilul, din nou și din nou, pentru a face de fiecare dată mai bine pentru el.
Copiii vin pe lume echipați cu tot ceea ce le trebuie pentru a-și construi propria viață. Ei vin pe lume cu toate celulele creierului necesare pentru a achiziționa cunoștințe și a dezvoltă abilități de supraviețuire; realizează aceste conexiuni prin interacțiunea cu mediul care le este pus la dispoziție. Deoarece creierul este și un bun administrator la un moment dat în dezvoltarea copilului celulele creierului nefolosite încep să dispară făcând loc pentru conexiuni neuronale mai puternice pentru abilitățile deprinse până atunci despre supraviețuire și adaptare. Inițial, când copilul capătă abilități motrice suficiente și este expus din ce în ce mai mult experiențelor din mediu, el este foarte curios și caută interacțiunea cu mediul. Maria Montessori numea aceste perioade de dorința intensă și curiozitate “perioade sensibile”. Dacă nu sunt observate și rămân nestimulate copilul începe să nu mai fie interesat în acea caracteristică a mediului și continuă poate cu altele noi sau rămâne la ceea ce cunoaște deja.
Acest scenariu este cel mai adesea observat atunci când privim cum copilul învață să mănânce. Acum vedem cum copilul foarte mic dorește să își țînă lingură singur și adesea ia singur tacâmul de la adultul care îi servește mâncarea încercând să-și ia hrană din bol și să o ducă la gură. Dar pentru că motricitatea lui fină nu e rafinată, această rafinare venind prin exercițiu, la început copilul foarte mic nu prea reușește și se murdărește mult. Și cum părințîi și bunicii își doresc că cei mici să mănânce și să se și sature (că să nu le fie foame sau să nu își întrerupă somnul) mulți dintre adulți în acest punct decid că este mult mai importantă hrana care ajunge în stomacul copilului decât să aștepte după el să se ajute singur. Este într-adevăr un mod eficient de a-i da porția de mâncare dar nu rezolva problema copilului. Pe termen mediu și lung copilul își pierde interesul în a se hrăni singur (unii copii își pot pierde și interesul pentru hrană) și ajung să experimenteze alte forme de independență cum ar fi: aruncatul hranei pe jos, sau scapatul lingurii, etc. Dacă cel mic este condus să înțeleagă că el nu este în stare să îndeplinească o sarcina singur, el abandonează încercarea și caută alt mod de a-și exprimă independența.
Cu toate că cere răbdare, copilul beneficiază când părinții realizează că este absolut necesar pentru buna lui dezvoltare, ca cel mic să aibă aproape orice tip de experiență adecvată vârstei și care face parte din mediul lui. Când i se oferă un mediu ușor de înțeles, accesibil și sigur, un copil dovedește că poate realiza foarte multe de unul singur sau cu ghidaj foarte puțin de la adulți. Aceasta nu exclude supravegherea continuă a adultului. Însă supravegherea nu înseamnă și intervenție nenecesara în acțiunile celui mic. Când îi ajutăm cu cele necesare să aibă parte de un proces de învățare plin cu succese conforme vârstei, de fapt îi oferim copilului oportunități de a-și construi legături neuronale foarte puternice necesare supraviețuirii și adaptării la viață. Atunci când un copil are dificultăți în a se îmbrăca sau dezbracă, de fapt își ordonează mintea pentru a asimila informație mai avansată. Pe măsură ce observă și pe alții în jurul lor cum devin independenți, sunt doritori să experimenteze și ei ceea ce văd. Exact în aceste momente de încercare și eroare, copilul ni se dezvăluie. Pe măsură ce le arătăm cum să facă ceva și le dăm și suportul necesar pentru a avea succes cu sarcina lor (fără a face în locul lor) și mai ales dacă le îngăduim să se confrunte și cu un oarecare grad de dificultate, copiii vor realiza că această lume este aici pentru ei pentru a fi experimentată pe deplin.
Cristina Preda, Fondator EME
