De câteva decenii, este cunoscut faptul că un procent tot mai mare de copii talentați își subestimează semnificativ propriile abilități. Cei afectați de această lipsa de valoare adoptă un standard scăzut al succesului și au așteptări mai mici de la ei. Ei subestimează importanța efortului și supraestimează ajutorul părinților.
Când părințîi laudă inteligența copiiilor, aceștia cred că îi ajută să găsească soluția la această problema. Potrivit unui studiu desfășurat de Columbia University, 85% din părințîi americani cred că este important să le spună copiiilor că sunt deștepți. Toată lumea o face, este un obicei.
Dar un număr tot mai mare de cercetători sugerează puternic că efectul ar putea fi exact invers. Eticheta ”deștepți” aplicată copiiilor nu îi scutește de performanțe slabe. Ar putea chiar să o cauzeze.
În ultimii zece ani, psihologul Carol Dweck și echipa să au studiat efectele laudei pe elevi din 10 școli din New York. După o serie de experimente făcute cu 400 de elevi de clasa a 5-a – Dweck a concluzionat că laudă poate avea un efect negativ, fiind surprinsă de magnitudinea acestui efect. Însă dacă apreciem sincer eforturile și realizările copilului efectul este unul benefic. Ea explică: ”Punând accentul pe efort oferă copilului o variabilă pe care o poate controla.
Acesta ajunge să se perceapă ca având control asupra succesului său. Punând însă accentul pe inteligența nativă succesul este scos de sub controlul copilului și nu asigură o rețeta bună pentru răspunsul la eșec.”
În interviurile care au urmat, Dweck a descoperit că cei care consideră că inteligența nativă este cheia către succes încep să minimizeze importanța efortului. Sunt deștept, este raționamentul copilului; nu este necesar să depun efort. Efortul este stigmatizat – este dovadă publică a faptului că nu te poți descurca cu abilitățile necesare.
Dr. Dewck și Lisa Blackwell, au publicat un articol în jurnalul academic Child Development cu privire la efectul unei intervenții desfășurată pe durata unui semestru cu scopul de a îmbunătăți notele la matematică ale studenților. Life Sciences este o școală cu aspirații înalte, dar cu 700 de studenți care reprezintă în mod predominant minorități și care au note proaste. Blackwell a împărțit elevii în două grupuri pentru un workshop de opt ședințe. Grupul de control a învățat abilități de studiu, iar celălalt abilități de studiu și un modul special referitor la faptul că inteligența nu este nativă. Cei din urmă au citit cu voce tare un eseu cu privire la modul în care creierul produce neuroni noi când întâlnește provocări. Aceștia au văzut părțile creierului. După ce modulul a fost finalizat, Blackwell a urmărit notele elevilor pentru a vedea dacă a existat vreun efect.
Profesorii – care nu au știut din ce grup au făcut parte elevii – au putut identifica studențîi care au învățat că inteligență poate fi dezvoltată. Aceștia și-au îmbunătățit obiceiurile de învățare și notele. Într-un singur semestru, Blackwell a inversat tendința îndelungată a studenților de a obține note proaste. Singura diferență între grupul de control și grupul de test a însemnat două lecțîi, un total de 50 de minute petrecute nu predând matematică, ci prezentând o singură idee: creierul este un mușchi. Dacă muncește mai mult, te face mai deștept. Acest lucru simplu a îmbunătățit notele la matematică ale studenților.
După revizuirea acelor 200 de studii, Baumeister a mai concluzionat că o stimă de sine crescută nu îmbunătățește notele sau succesul în carieră. Și, în special, nu reduce violența de niciun fel. Indivizii foarte agresivi, au o părere de sine foarte bună, demitizand teoria că oamenii care sunt agresivi compensează pentru o stimă de sine scăzută. Baumeister crede că apelul continuu la stimă de sine este semnificativ legată de mândria părinților cu privire la realizările copiilor: “Este adevărat că atunci când își laudă copiii, nu sunt departe de a se laudă pe sine”.
Sinceritatea laudei este, de asemenea, importantă. La fel cum putem ”mirosi” adevăratul sens din spatele unui compliment sau al unei scuze nesincere, copiii pot examina, de asemenea, lauda, pentru propriile interese. Doar copiii foarte mici – sub 7 ani – iau laudele așa cum vin. Copiii mai mari sunt la fel de suspicioși că adulțîi în legătură cu laudele.
Psihologul Wulf-Uwe Meyer, un pionier în domeniu, a desfășurat o serie de studii în care copiii au urmărit alți elevi care erau lăudați. Conform concluziilor lui Meyer, până la vârstă de 12 ani, copiii cred că o laudă primită de la profesor nu este un semn că ai făcut bine – este, de fapt, un semn că nu ai o abilitate, iar profesorul consideră că ai nevoie de o încurajare suplimentară. Meyer a decoperit, de asemenea, că adolescențîi reduc lauda într-o asemenea măsură încât o consideră o critică din partea profesorului – nu o laudă – care transmite o credință pozitivă în atitudinea elevului.
Studenții aleg să trișeze pentru că nu au dezvoltat o strategie de abordare a eșecului. Problema se agravează când un părinte ignoră eșecurile copilului și insistă că acesta va face mai bine data viitoare.
Cercetătoarea Jennifer Crocker studiază exact acest scenariu și explică că un copil poate ajunge să creadă că eșecul este ceva atât de îngrozitor încât familia nu îi poate confirmă existența. Un copil privat de oportunitatea de a discuta greșelile sale nu poate învăța din ele.
Dar se dovedește că abilitatea de a răspunde în mod repetat în fața eșecului prin mai mult efort – în loc de renunțare imediată – este o trăsătură foarte bine studiată în psihologie. Oamenii cu această trăsătură (insistență) își revin repede și își pot păstra motivația pe perioade lungi, cu recompensă întârziată.
Aprofundand această cercetare, am aflat că insistență se dovedește a fi mai mult decât un act conștient de voință; este, de asemenea, un răspuns inconștient, guvernat de un circuit din creier. Dr. Robert Cloninger de la Universitatea Washington din St. Louis a localizat acest circuit în partea de creier denumită cortex orbital și medial prefrontal. Această monitorizează centrul de recompensă al creierului și, că un comutator, intervine când recompensa nu apare imediat. Când se activează, îi spune restului creierului: ”Nu te opri. Dopamina (recompensa chimică a creierului pentru succes) este la orizont”. Testând mai multe persoane la RMN, Cloninger a putut vedea acest comutator activându-se în mod regulat la câteva dintre ele. La altele, deloc.
Ce îi face diferiți pe acești oameni cu un astfel de circuit activ? Cloninger a dresat șobolani și șoareci în labirinturi să învețe perseverența prin faptul că nu i-a recompensat când ajungeau la linia de sosire. ”Cheia este consolidarea intermitentă”, spune Cloninger. Creierul trebuie să învețe că situațiile frustrante pot fi depășite. ”O persoană care crește cu recompense prea frecvente nu va fi perseverență pentru că va renunța când recompensa dispare”.
Laudele au devenit un fel de panaceu pentru axietatile părinților moderni. Lipsind din viață copiilor noștri de la micul dejun până la cină, schimbăm regimul când ajungem acasă. În aceste câteva ore împreună, vrem să auzim lucrurile pe care nu le putem spune în timpul zilei – sunt de partea ta, sunt aici pentru tine, cred în tine.
În mod similar, ne punem copiii în medii foarte presante, căutând cele mai bune școli pe care le putem găsi, apoi folosim laude constante pentru a înmuia intensitatea acelor medii. Așteptăm multe de la ei, dar ne ascundem așteptările în spatele unor laude constante, strălucitoare. Duplicitatea devine grosolană pentru mine.
În etapa finală de retragere a laudelor, am realizat că a nu-i spune copilului doar că este deștept însemna să-l las să-și tragă propriile concluzii despre propria inteligență. Laudele prea frecvente sunt egale cu rezolvarea problemei – îl privează de șansa de a rezolva singur.
Articol de Ashley Merryman/New York Times
Folosirea recunoașterii și a descrierilor specifice
Cuvintele de laudă nespecifice(„O treaba bună!” „Minunat!” „Îmi place!”) sunt de mai puțin ajutor copiilor decât recunoașterea care se referă direct la ceva ce apreciem la copil, la muncă sau la comportamentul acestuia. Copiii întâlnesc adesea laude nespecifice, percepandu-le că neautentice, iar laudele nespecifice îndreaptă atenția către evaluarea adultului și nu către copil sau muncă acestuia. Iată o lista de expresii care arată interesul și sprijinul într-un mod mult mai specific.
