Tema împărțirii în rândul copiilor este un subiect care, de obicei, interesează atât părinții, cât și bunicii, educatorii sau alti adulți care se ocupă cu copii cu vârste cuprinse între 0 și 6 ani și chiar mai mari. Toate aceste persone acordă importanță acestui aspect și investesc mult timp în a-i învăța pe cei mici să fie generoși și cooperativi și tind deseori să-i judece în mod negativ pe cei care nu manifestă astfel de comportamente.
Se întâmplă frecvent ca atunci când mai multi copii se întâlnesc, în parc sau cu ocazia unei aniversări, să apară situații conflictuale între copiii cărora nu le vine natural să împartă, iar acestea stârnesc discuții în rândul adulților. Uneori, părinții ai căror copii nu sunt “gata” să-și predea proprietățile altora, se simt inconfortabil sau chiar vinovați.
Legat de această temă o sa-mi expun punctul meu de vedere, bazat și pe experiența mea personală, dar și pe experința de psiholog si educator care lucrează cu grupuri de copii.
Să începem prin a spune că, deși copiii au un sentiment înnăscut de altruism ei au, de asemenea, un sentiment înnăscut și sănătos de posesie și protecție față de teritoriul și micile lor averi.
Această funcție este absolut utilă și sănătoasă: dacă ea nu ar fi existat, nu am fi putut să ne protejăm frontierele, în toate sensurile (fizice și psihologice), am fi o pradă în bătaia puștii, la mila oricui: toți ar putea “să ne jefuiască” și acest lucru ar implica, printre altele lucruri, incapacitatea de a ne structura identitatea și Sinele nostru. Controlul teritoriului este, de asemenea, fundamental pentru a ne garanta un sentiment fundamental al securității.
Ca mamifere, înainte de a fi “umani”, trebuie să știm că suntem în siguranță pentru a ne putea dezvolta într-un mod armonios și echilibrat. Când ne simțim în siguranță, abilitățile noastre sociale, “umane”, inclusiv capacitatea de a împărți și cooperarea, au ocazia de a se exprima la maxim. În caz contrar, dacă ne simțim într-un fel amenințati (chiar dacă numai potențial) ni se activează anumite mecanisme defensive specifice și automate care ne scot din platforma neuronala a securității și socialității și ne fac să acționăm un alt tip de cale neuronala, specializată în apărare, și, prin urmare, nu putem manifesta funcții înalte, cum ar fi cooperarea, sau compasiunea (oferi celorlalti). Mai simplu spus: atunci când lupti cu cineva e firesc să îti folosești resursele împotriva lui, în niciun caz să i le oferi.
Pentru un copil preșcolar, în special pentru cei cu vârstă cuprinsă între 0 și 3 ani, sentimentul de securitate este chiar mai important decât pentru un adult, deoarece este în mare măsură dependent de acesta din urmă și nu a dezvoltat încă o serie de abilități, capacități și competențe care să îl ajute să înțeleagă ce se întâmplă și ce i se întâmplă. Astfel, el nu poate să răspundă într-un mod optim și nu este nici corect să avem o astfel de așteptare de la un copil atât de mic, din cauza imaturității sale cerebrale. Practic, acest lucru înseamnă că la această vârstă, copilul este ghidat în principal de propriile sale mecanisme biologice de bază, care monitorizează în permanență mediul înconjurător pentru a înțelege dacă siguranța este sau nu garantată. În urma rezultatului monitorizării mediului, este activată fie rețeaua neuronala care predispune copilul la sociabilitate/cooperare, fie din contră, cea de apărare/atac. Din acest motiv devine esențial pentru noi ca educatori sau părinți să avem în vedere că, dacă cel mic se simte confortabil, va fi mai ușor pentru el să activeze comportamente prosociale spontane și/sau să ne urmeze indicații și sugestii privind împărțirea și gestionarea conflictelor pentru obiecte cu alți copii.
Prin urmare, este de înțeles de ce copiilor le este atât de dificil să împartă. Creierul lor, dominat de partea inferioară, mai instinctivă, mai ales în primii câțiva ani de viață, monitorizează continuu teritoriul și ceea ce ei consideră a fi proprietățile lor. Pe baza informațiilor acumulate își creează sentimentul de sine și identitatea. Ei trebuie să înțeleagă ce înseamnă “al meu” și ce înseamnă “al tău”, ce înseamnă “eu” și ce înseamnă “tu”. În procesul de construcție al propriei personalități, ei doresc să se diferențieze de ceilalți, iar acest lucru se poate întâmpla numai prin opoziție (faimosul “nu” pentru orice propunere). Au ca sarcină să-și găsească “locul în lume”, ceea ce implică atașamentul față de locul lor (grădiniță, camera lor), de jucăria lor, de farfurie, de pat, păpușă , mama, tata etc. Totul este pentru ei un instrument de cunoaștere și înțelegere a Sinelui, a Celuilalt, a Lumii și nu există altă modalitate de a ajunge la construirea acestor elemente fundamentale, dacă nu pornim de la “eu” dintr-un “al meu”.
Prin urmare, “eu” și “al meu” au un înțeles evolutiv profund și trebuie respectate ca pași fundamentali în dezvoltarea copilului. În momentul în care ținem cont și respectăm nevoia sa de a avea control asupra teritoriului și posesiilor sale, el se poate simți liniștit și tocmai acest sentiment de securitate îl va face să se îndrepte spre împărtășire și cooperare.
Am experimentat acest lucru de mai multe ori, în timp ce lucram cu copii mai mari de la grădiniță (3-6 ani), cât și cu cei mai micuți (2-3 ani). În momentul în care apare o dispută în timpul unui joc sau a lucrului cu un material, faptul că am pus în cuvinte ceea ce se întâmplă și că am garantat posesia momentană, fără a forța să împartă este tocmai ceea ce îi determină pe copii să ofere de bunavoie și să colaboreze.
De exemplu: Edi, în vârstă de doi ani, se joacă cu un cerc roșu. Sara sosește, îl apucă și trage, încercând să il ia. Edi se opune. Aștept un moment pentru a vedea cum evoluează situația. Sara continuă să tragă și Edi să reziste, încep amândoi să plângă. Intervin verbalizând ce se întâmplă: “Sara, vrei cercul lui Edi? Se juca cu el, trebuie să-l întrebi dacă îl împrumută ?” Edi, Sara ar vrea să se joace cu cercul tău. Vrei să-l împrumuți? Aici se deschid două drumuri. Dacă Edi spune da, atunci el lasă în mod obișnuit cercul și Sara continuă. Dacă Edi spune nu: “Sara, îmi pare rău, Edi nu vrea să îți împrumute cercul acum, se joacă cu el. Când va termina, ți-l va da, așa-i Edi? Poți căuta un alt cerc care îți place. ” În acest moment, de obicei Sara pleacă. Și, surprinzător, nu este neobișnuit ca în această situație, Edi să întindă cercul spre ea. Sau se joacă pentru o scurtă vreme și apoi merge singur să il ducă Sarei, când a terminat.
În esență, este o întrebare, pe de o parte, de a da voce gândurilor copiilor, care la această vârstă se luptă încă să înțeleagă intențiile altora și, pe de altă parte, să garanteze posesia obiectelor.
Când copilul se simte asigurat și percepe că nimeni nu îl obligă să renunțe la proprietățile sale, el se poate deschide celuilalt, își poate lua în considerare punctul de vedere și poate acționa în această direcție. Totuși trebuie să luăm în considerare și faptul că este posibil să nu dorească să împartă și să avem răbdare, să așteptăm momentul în care va fi pregătit să facă acest lucru.
Parinții pot gandi că este mai ușor gestionarea unor situații de genul acestora, la gradiniță deoarece obiectele de acolo sunt ale tuturor, sunt ale grădiniței. De fapt, daca spui acest lucru unui copil nu are prea mult sens. El nu înțelege că este al tuturor, deci este puțin și al lui, deci poate lupta pentru el, dar nu asta ne dorim. Incercăm pe cat posibil ca fiecare copil să se simtă asigurat în timp ce folosește un material. Pentru acea perioadă de timp este ca și cum ar fi al lui.
Un alt exemplu cu care ne putem întâlni des este situația în care un copil ia toate cercurile disponibile și le folosește singur pentru a se juca și nu există altele pentru ceilalți colegi. În primul rând, de obicei, permit acest lucru, fără a spune frazele copilului cum ar fi: “Cercurile sunt și pentru alții, nu le poti avea tu pe toate!”, pentru că la aceasta varsta este firesc sa nu se poata gandi la ceilalti.
În al doilea rând, consider întotdeauna că un copil știe ce joc joacă și de ce are nevoie. Chiar dacă eu nu înțeleg în acel moment, presupun că el știe mai bine și am încredere în el.
Dacă într-un anumit moment cineva dorește un cerc, intervenția mea este de obicei așa: “Sara, vrei să te joci și tu cu un cerc? Ce culoare îți place? “. „Edi, Sara ar vrea să se joace și ea cu un cerc. Dorești să il împrumuți il împrumuți pe cel albastru?”. Dacă il împrumută, bine, în caz contrar, procedez ca și mai înainte: “Sara, îmi pare rău, acum Edi nu dorește să îți împrumute cercul albastru, când el va termina ți-l va da, dar în acest timp noi putem face altceva interesant …”. În acest moment, cel mai probabil, Edi îi va da cercul albastru. Aproape întotdeauna se întâmplă. Și dacă nu se va întâmpla, Sara va învăța să aștepte și să-și dezvolte abilități noi de rezolvare a problemelor, încercând să-și satisfacă nevoile în alte moduri.
Este posibil să vă gândiți că acest lucru este incorect față de Sara, dar copiii cu vârsta cuprinsă între 0 și 6 ani nu au dezvoltat încă acel sens moralist ca al nostru și prin urmare, nu ar trebui să le aplicăm categoriile noastre de raționament. Dimpotrivă, tocmai prin respectarea proprietăților lor din acel moment și prin garantarea securității proprietății, ei vor deveni mai capabili să împartă, dacă nu imediat, cu siguranță în timp.
Winnicott a spus că adevărata autonomie provine dintr-o nevoie de dependență satisfăcută. În același mod, în opinia mea, adevărata generozitate/împărtășire vine dintr-o nevoie satisfăcută de posesie. Cu cât copilul este mai liniștit, cu atât mai mult poate să renunțe. Cu cât este mai mult nevoit să împartă și nu-și vede proprietățile protejate, cu atât riscă să devină mai lacom. Seamana cumva cu exemplul pe care obisnuiesc să îl dau părinților atunci când îmi spun că îi mai lasă pe copii să stea cu frustrarea deoarece consideră că în felul acesta, cei mici, dobândesc o toleranță mai mare în fața acestui sentiment. În realitate lucrurile stau pe dos, iar pentru a exemplifica mai bine le explic că a le fi conținute emoțiile este o nevoie ca si foamea. Cu cât esti mai înfometat cu atât mai puțin poti rezista fără mâncare, cu cât esti mai frustrat cu atat mai puțin poți face față altor frustări.
Acest lucru înseamnă, de exemplu, că în familie, pentru a garanta liniștea între frați fiecare dintre ei are propriul teritoriu delimitat în mod clar și marcate obiectele proprii. Ar putea ajuta să evităm un coș de jocuri „pentru toți” și de asemenea să îl protejăm și pe fratele mai mare, fără a-i spune că trebuie să lase loc pentru cel mai mic “pentru că este mic”.
Copiii au destul timp să învețe să împărtășească, să coopereze, să fie generoși și dacă acest lucru nu se întâmplă în primii ani, aceasta nu înseamnă că vor deveni egoiști. Există un timp pentru tot, iar perioada preșcolară, în special 0-3 ani, este cea în care se pun bazele personalității. Este important ca aceste fundații să fie solide și copilul să se poată construi progresând în funcție de stadiul său evolutiv, care nu include împărțirea spontană.
De asemenea, trebuie să nu uităm că întotdeauna insistența generează rezistență si tensiune, în orice zonă și la toate vârstele. În consecință, cu cât forțăm mai mult un copil, cu atât riscăm mai mult să obținem comportamentul nedorit.
Pentru a susține exprimarea împărtășirii și a cooperării, trebuie să ieșim din categoriile moraliste adulte “bine/rău” și să le acordăm timp copiilor să epuizeze nevoia de posesie necesară pentru construirea Sinelui în primii ani de viață, astfel încât ei să se poată deschide liberi și sereni pentru a schimba și împărtăși cu ceilalți.
În încheiere vă las cateva rânduri care surprind cele de mai sus.
„Crezul copilului sub trei ani”
”Dacă îl vreau, este al meu.
Dacă ți-l dau, dar mă răzgândesc, este al meu.
Dacă ți-l pot lua este al meu.
Dacă a fost la mine mai devreme și este la tine acum, este al meu.
Dacă construim ceva împreună, totul este al meu.
Dacă arată ca a meu, este al meu.
Dacă este al meu, nu va mai aparține altcuiva, indiferet de motiv.
Dacă este al tău, dar îmi place, este al meu.
Dacă este al meu, este al meu.
Dacă este rupt, este al tau.
