Gestionarea emoțiilor presupune recunoașterea acestora, numirea, acceptarea și exprimarea lor. Pentru copii poate fi foarte dificil să gestioneze acest amalgam de emoții necunoscute. Cei mici au nevoie de sprijin în aceste momente intense din punct de vedere emoțional, în care se simt neputincioși și copleșiți. De aceea au nevoie de un adult care să transmită siguranță și legimitate, iar adulții pot veni în sprijinul celor mici validând trăirile lor. A valida o emoție înseamnă a o confirma, a recunoaște că ea există și ca forma ei este bună, că este normal să te simți așa în situația respectiv: “Înțeleg că ești supărat!” “Este firesc să fii trist în situația asta!”
Desigur, nu este întodeauna ușor să ne gestionăm propriile emoții, iar asta ne face să ne blocăm în fața manifestărilor emoționale ale copiilor și să ne fie dificil să-i acompaniem când trăiesc emoții negative. De altfel, copiii au mai mare nevoie de noi în momentele grele față de atunci când sunt bucuroși. Pentru adulți însă, este mai ușor să fie lângă ei atunci când exprimă fericire mai ales în situația în care noi înșine nu ne simțim confortabil cu propriile sentimente de tristețe, furie, frică, vinovăție, regret, invidie, etc.
Atitudinea pe care o au părinții față de emoțiile lor este transmisă copiilor. Dacă părinții și-au acceptat emoțiile și le vor accepta și ei.
Cei mai mulți dintre noi am fost învățați să ne reprimăm emoțiile negative: “Nu este frumos să fii furios!”, “Băieților nu le este frică!”. În acest fel, am reprimat o parte din noi. Fiind într-un contact incomplet cu noi înșine, capacitatea de a funcționa optim este afectată. Neștiind că îți este teamă nu te vei mobiliza pentru a caută siguranță. De altfel, atunci când refuzăm să intrăm în contact cu emoțiile noastre negative pierdem și capacitatea de a le simți în totalitate pe cele pozitive. Această strangulare este în defavoarea naturii umane și a sănătății noastre.
Ceea ce ne face umani este chiar abilitatea de a experimenta toate emoțiile!
Dacă părintele transmite copilului că emoțiile sale sunt negative, atunci el se va simți vinovat și rușinat, iar toată ființă lui va fi afectată. Cel mai bun lucru pe care îl putem face pentru noi și pentru copiii noștri, este să acceptăm emoțiile așa cum vin și să le acordăm spațiu de exprimare în situațiile pe care le acompaniază. A încerca să le clasificăm în emoții bune (acceptate) și emoții rele (neacceptate) înseamnă a ne lega de cele catalogate că fiind rele. Neacceptandu-le, le aruncăm în inconștient și depunem efort constant pentru a ne preface că nu sunt acolo de fiecare dată când ele revin. Dacă le acceptăm, le exprimăm și le lăsăm să treacă.
Relația copilului cu adulții apropiați din viața sa, influențează dezvoltarea creierului celui dintâi. Astfel, figura dezaprobatoare a adultului va fi percepută ca amenințătoare de către copil chiar dacă adultul nu se manifestă agresiv verbal. În creierul copilului se acumulează cortizol cauzat stresului, iar acesta provoacă agresivitate. În final, agresivitatea pasivă a adultului produce agresivitate copilului.
Am putea fi tentați să credem că evitarea părintelui de a-și exprimă furia este în favoarea copilului, însă, copilul este pus în situația de a nu putea să reacționeze la această emoție, pe care oricum o resimte. În acest fel, copilul nu își va dezvolta abilitățile de gestionare ale propriei furii. După același mecanism, iubirea naște iubire și de aceea este important să fim în acord cu emoțiile noastre. A nu avea curajul să le oferim spațiul lor de exprimare, nu înseamnă că emoțiile au dispărut, ci că ele ne influențează fără a fi conștienți de asta. Bineînțeles, este nevoie să acordăm atenție modului în care ne exprimăm întrucât el este cel care ne creează dificultăți și nu emoția în sine. Este legitim să avem emoții negative, dar nu este legitim să-i ranim pe cei din jur.
Rolul tuturor emoțiilor noastre este de a ne ghida în acțiunile pe care le întreprindem.
Suferința ne învață să vedem lucurile altfel și ne motivează să facem ceva pentru a-i pune capăt. Disperarea ne împinge să depășim neîncrederea că nu vom reuși. Fără frică nu am putea să supraviețuim, expunandu-ne pericolelor iminente. Fără rușine și vinovăție nu ne-am putea adapta societății. Dacă toate aceste emoții nu ar există am pierde scopul de a caută fericirea care se materializează prin intermediul bucuriei, catalizatorul multor reușite. Gândindu-mă la dorința anumitor părinți de a-și scuti copiii de emoțiile negative îmi vine în minte exemplul copiilor care nu percep durerea fizică și care au o speranța de viață redusă întrucât nu pot reacționa în concordanță cu pericolul. Durerea resimțită la nivel psihic vine în sprijinul celei fizice, și astfel, absența emoțiilor negative ar corela cu un vid afectiv în care bucuria nu ar mai fi bucurie, ci doar un sentiment liniar. Închei prin a adaugă că libertatea înseamnă a te simți confortabil atât să plângi, cât și să fii bucuros. A le oferi copiilor libertate înseamnă să le permitem să simtă toată gama emoțiilor, care dau gust și sens vieții.
Articol scris de Popa Denisa (terapeut Gestalt)
