Unul dintre lucrurile care ne vin imediat în minte atunci când vorbim despre frați este tema rivalității dintre aceștia. Cu toate că aceasta este pe cât se poate de firească și inevitabilă, rămâne greu de gestionat de către părinți. Atunci când apare un conflict între copii, tendința părinților este de a interveni pentru a stinge această dispută. Astfel, de cele mai multe ori, certurile celor mai mici devin un motiv întemeiat de implicare și suscitare a atenției părinților. De ce le este părinților dificil să-i lase pe copii să-și regleze conturile folosindu-și propriile resurse? Deseori se întâmplă ca părinții să nu se simtă pregătiți pentru mai mult de un copil. Acest sentiment de vinovăție îi împinge să-i protejeze pe unul dintre cei mici.
A învăța să trăiești împreună cu un frate sau o sora este una din lecțiile cele mai importante pe care copilul le poate învăța. Grijile părinților în ceea ce privește protejarea copilului de sentimentele de rivalitate pot îngreuna uneori acceptarea acestor sentimente. Cât timp sentimentele sunt negate devine greu ca acestea să fie infruntate și, ulterior, să lase loc descoperirii sentimentelor de afecțiune. Ajunși în acest punct, se conturează întrebarea “Cum pot fi totuși diferențiate sarcinile copiilor astfel încât niciunul dintre ei să nu se simtă neîndreptățit?” Copiii au nevoie să fie lăsăți fiecare în parte să aleagă cu ce să contribuie în cadrul familiei și, totodată, este esențial să li se mulțumească pentru implicare. Esențial este și timpul petrecut zilnic, cu fiecare în parte.
Ca și părinți, este nefiresc să ne așteptăm de la noi înșine să-i tratăm pe copii în mod egal. Practic este imposibil întrucât fiecare dintre ei are o personalitate distinctă și implicit un mod diferit de abordare. Unul dintre frați se poate exprima ușor și chiar impunător, iar celălalt mai greu. Fără a emite judecați de valoare și punctând propria unicitate a fiecăruia, părintele îi poate spune primului: “Nu este necesar să tipi atunci când îți dorești ceva iar eu nu înțeleg foarte repede”, iar celuilalt: “Îmi poți spune mai tare care este alegerea ta ca eu să o pot cunoaște și ține cont de ea”. Această abordare respectă individualitatea fiecăruia mai degrabă decât: “Vorbiți pe rând astfel încât să va aud pe amândoi”.
Atunci când unul dintre ei vă reproșează un mod în care v-ați comportat cu celălalt spre deosebire de el, amintiți-i că sunt diferiți și că acesta este un lucru foarte bun: “Este nevoie să va tratez diferit, iar acest lucru nu înseamnă că te iubesc mai puțin”. Este important să nu va lăsăți prins în capcana vinovăției pentru că aveți sentimente diferite pentru fiecare în parte și astfel nici ei nu vor simți asta. Atâta timp cât adultul prețuiește individualitatea lor și le face cunoscute calitățile fiecăruia în parte, sentimentul de vinovăție nu va ajunge la ei și astfel se vor simți chiar încurajați. Atunci când părintele depășește propriile sentimente de inadecvare pentru că neindreptateste pe unul dintre copii, îi va fi mult mai ușor să rămână în afara conflictelor celor mici. Implicarea conduce inevitabil la crearea unor situații ce va oferi fiecăruia dintre copii ocazia să își manipuleze părinții.
Astfel contribuiți la întreținerea abilităților de manipulare și le luați ocazia să lămurească ei lucrurile și astfel să-și dezvolte abilități precum: gestionarea emotiillor, căutarea de soluții, întărirea Eului prin conflict. Contrar percepției noastre conform căreia confruntarea este ceva negativ, ea aduce și beneficii copiilor atâta timp cât nu este cu mult peste puterile lor și inegală. O confruntare între doi copii este destul de echitabilă, spre deosebire de o confruntare între un adult și un copil. Un copil care este egocentric și se raportează cel mai mult la el, cum este specific vârstei, se va percepe pe sine mai bine atunci când simte diferența față de celălalt, fie și într-un mod mai aprig. Este că și cum în ciocnirea cu altceva percep mai bine proprile limite, puteri și capacități pe care le și dezvoltă. De aceea este natural și necesar să-i lăsăți să se lupte între ei, spunându-le: “Eu nu știu cine are dreptate dintre voi și va fi nevoie să lămuriți singuri”. Dacă veți părăși apoi camera, vor scădea chiar și șansele că ei să-și facă rău reciproc. Cu cât părintele este mai departe, șansele scad, iar dacă cei mici vor crește având alți copii în preajmă, frați să nu, le va fi și mai ușor să-și respecte unii altora diferențele.
Vârstă este de asemenea foarte importantă și va influența inevitabil modul în care este tratat copilul. Probabil, copilului mai mare i se va acorda într-o anumită măsură responsabilități mai mari, unele chiar referitoare la grija față de fratele mai mic. Acest lucru îi va conferi un sentiment de încredere și importantă, care îl va însoți și mai târziu. Este important că cel mic să nu fie absolvit de lucruri pe care le poate face singur pentru a avea aceeași oportunitate cu cel mai mare.
Este destul de dificil de îndepărtat disconfortul părinților atunci când unul dintre copii se simte “pe locul doi”. Inevitabil fiecare are momente când se va simți așa, iar pentru copilul mijlociu poate fi și mai dramatic. La fel cum a fost deja menționat mai sus, de ajutor ar fi să puteți depăși aceste sentimente și să aveți încredere în autoreglarea organismica a sistemului fratern. Fiecare rol în acest sistem are propriile avantaje și bineînțeles unicitatea fiecărui copil va fi și ea un factor de influență.
Mezinii vor învață să devină competitivi pentru a se revanșa față de cei mai mari și chiar vor reuși să înregistreze succese. Copiii cei mari au capacitatea să-și dezvolte abilitățile emoționale odată cu venirea celui mic, iar cei mijlocii vor învață să își valorifice abilitățile sociale de intermediari sau de negociatori. Deși cei mici se vor simți inferiori, raportându-se la frații care știu să facă mai multe lucruri, vor învăța rapid lucruri de la ei. Astfel, într-o familie unită, rolurile se așează de la sine și oferă fiecăruia propriile posibilități pentru care părinții nu au de ce să se simtă vinovați ci chiar încrezători.
Un alt aspect important care mi-a atras atenția în lucrul cu copiii a fost că o mare parte din frații mai mici lasă totul pe cei mai mari. Unii dintre mezini chiar nu știu să răspundă unor întrebări despre ei și spun că frații lor știu. Este foarte posibil ca dacă tratați ultimul copil ca pe un “bebeluș”, el să devină tot mai leneș și să nu aibă încredere că poate face lucruri pe care cel mai mare le face pentru el. Aveți încredere în potențialul lui la fel cum ați avut cu fratele aflat la vârstă lui și asigurați-va că aveți aceleași așteptări de la el, că și din partea celorlalți. Îl puteți încuraja pe cel mic să participe în mod echitabil și să împartă cu ceilalți.
Articol scris de Popa Denisa, Psihoterapeut Gestalt
