Ca orice profesor Montessori, am deseori momente în care stau și reflectez la ziua sau săptămâna ce a trecut; îmi amintesc atât de clipele frumoase petrecute la școală cât și de cele care m-au provocat să ies din zona mea de confort. Unul din lucrurile care îmi plac în ceea ce fac este că nicio zi nu este la fel; observ cum în clasă se dezvoltă o microsocietate și copiii cresc, descoperă lucruri noi, au zile bune și zile mai puțin bune, fac descoperiri și legături noi.
În The child, society and the world,este citat F.J.J. Buytendijk care spune: “Copilul din școala Montessori nu este izolat. El reprezintă un microorganism al societății umane. Realitatea ideală a acestei societăți constă în unitate, coerență, respect și dragoste… În stăruința lor de a lucra împreună și ajutându-se unul pe altul dar și bucuria cu care se joacă împreună, demonstrează că există un ‘noi’ în care fiecare persoană este responsabilă cu și pentru ceilalți. Prin experiența dobândită în relațiile sociale își dobândesc ceea ce se numește libertate morală. “
Prin urmare, cum a fost în săptămânile anterioare? Ar fi multe lucruri care ar merita menționate, de la discursul de încurajare pe care îl dădea o fetiță unei colege (cu care nu își petrece de obicei timpul) spunându-i: „Mie îmi place cum desenezi. Tu ai creativitate, desenezi lucruri din viața reală” până la sinceritatea unei fetițe care vorbea cu o colegă spunându-i: “Tatăl meu la serviciu ia toate deciziile dar acasă, mama ia principalele hotărâri” sau un băiat care a spus: “Mie nu îmi place supa cremă, dar dacă am crutoane, nu mai simt gustul de crema” sau întrebarea unei fetițe, la finalul poveștii despre apariția oamenilor: “Și după oameni ce urmează, doamna învățătoare?”.
Totuși vreau să mă opresc la un eveniment care a avut loc de curând în clasa: ieșind afară cu cea mai mare parte din copii pentru a le prezența Povestea Geometriei, un băiat ce a rămas în interior a studiat tabelul de responsabilități și le-a schimbat între ele, fără să spună nimănui. Când am intrat în clasa, era deja timpul să ne ocupăm de responsabilități, dar unii copii erau foarte debusolați. Nu știam ce se întâmplă… am realizat atunci că cineva a schimbat sarcinile câtorva copii, așa că am hotărât împreună să facem toți toate responsabilitățile (mai ales așezatul meselor) și urma să vedem după prânz cum putem rezolva această situație. La întâlnirea de grup, am povestit puțin despre situația creată iar acel băiat, cu un curaj care ne-a surprins pe toți în mod plăcut, a luat cuvântul și a zis: „Eu am schimbat câteva responsabilități, pentru că am observat că unele sunt prea grele pentru câțiva copii, cum ar fi cei din anul 1 în timp ce pentru alții e prea ușor ce au de făcut și se joacă în timp ce își fac responsabiliatea” și a început să ne zică exact pe cine a mutat și de ce. Totul a fost atât de bine argumentat încât s-a făcut liniște. Apoi un alt băiat (o altă surpriză plăcută) a luat cuvântul și a zis că pentru el a fost foarte derutant să vadă că are altă sarcină și mai ales că a fost pusă să aibă responsabilitatea de fi inspector exact o fetiță care în acea zi lipsea, făcând lucrurile și mai grele. Apoi au mai fost câțiva copii care au spus, cu calm și foarte bine argumentat, că lor le plăcea ce sarcina pe care o aveau și că oricum mai erau 2 zile și apoi se schimbau iar.
Am profitat de ocazie să menționez importanța unei comunități, importanța comunicării și cât de mult ne bazăm de fapt pe anumite lucruri să fie mereu la fel. Atunci le-am dat tot felul de exemple haioase: cum ar fi să te trezești noaptea să mergi la baie și baia să fie în altă parte, sau să arunci un măr de la balcon și el să se ducă în sus și bineînțeles că au început și copiii să dea alte exemple. M-am bucurat că această ocazie mi-a dovedit încă o dată că în spatele acțiunilor lor există un argument, o explicație, dar și mai mult că ei au înțeles încă o dată că deciziile unora dintre ei ii pot afecta pe ceilalți. Nu luăm mereu toate deciziile împreună.
“Ascultarea nu este ceva mecanic, ci o forță naturală a coeziunii sociale, legată strâns de voință chiar și prin sublimare. La prima vedere, această frază va poate surprinde, dar este adevărată. Ascultarea corectă, potrivită, este o sublimare a voinței individului, o calitate a sufletului fără de care societatea nu poate exista. Dar o ascultare fără un adevărat autocontrol, o ascultare care nu este consecința unei voințe trezite și exercitate, va aduce întreaga societate la dezastru.”
Maria Montessori, To educate the human potential, p.84
