Despre minciunile mai mult sau mai putin vinovate ale celor mici si despre cum putem sprijini onestitatea
Pentru majoritatea parintilor este o mare incercare sa ofere educatia necesara copiilor pentru a crea acea relatie intre parinte si copil bazata pe incredere. De ce mint totusi copiii? Cand este cazul sa ne facem griji? Cum putem incuraja adevarul?
Asa cum probabil intuiti, motivele pentru care copiii mint sunt diverse. Unul dintre ele poate fi curiozitatea copilului de a-si testa puterea, sa vada daca isi poate pacali parintii, in momentele in care simte nevoia sa-si exprime separarea de proprii parinti. Chiar si atunci cand minciuna este ”mica”, fara urmari serioase, in mintea adultilor apar multe intrebari si sunt confuzi referitor la felul in care sa gestioneze situatia. Astfel penduleaza intre furie si vinovatie, intre dorinta de a trece cu vederea si dorinta de a da o buna lectie, intre negare si asumarea responsabilitatii.
Este si firesc sa fie asa pentru ca este intr-adevar dificil sa sustinem sinceritatea copiilor in anumite situatii. Insa fara aceasta, viata noastra ar fi foarte complicata, asa cum probabil este pentru cei sceptici care verifica de mai multe ori tot ceea ce aud, pentru ca la final sa mai aiba inca dubii.
Minciunile ranesc si pot indeparta, dand nastere neincrederii, putand chiar distruge relatiile de intimitate. Ca parinti avem nevoie de informatii adevarate despre copiii nostri ca sa-i putem ajuta si sfatui. Cu toate acestea, ei ne mint uneori. Cred ca fiecare dintre noi isi aminteste cum si-a mintit mama sau tatal.
Nu ne dorim sa fim invazivi, ci sa permitem copiilor intimitate si autonomie. Nu ne dorim sa facem mare haz in jurul unei minciunele, dar nici sa o incurajam trecand-o cu vederea. Nu vrem sa parem naivi crezand orice, dar nici suspiciosi la orice spune copilul. Ce trebuie sa facem pentru a pastra relatia cu propriul copil? In primul rand sa intelegem de ce minte si apoi ce putem face din postura parintelui.
Motivele pentru care cei mici mint sau ascund adevarul cu scopul intentionat de a induce in eroare sunt variate si apar in functie de varsta, astfel :
- evitarea pedepsei – este motivul cel mai des intalnit pentru care copiii mint, regasindu-se si in cazul adultilor;
- rusinea – un copil cu pantalonii uzi poate spune ca scaunul pe care s-a asezat era ud pentru a ascunde ca nu si-a putut controla vezica;
- pentru a-si apara prietenii – opusul paratului. Aceasta minciuna este mai usor de tolerat de catre adulti si poate avea legatura cu nevoia de a fi tolerat in grup. Este indicat sa incurajam copiii sa nu parasca, cand ofensa este minora si motivul este ciuda. De altfel, este indicat ca cei mici sa poata diferentia si atunci cand delictul este serios sa ne putem baza pe informatiile pe care ni le pot oferi (de exemplu: fratele lui fumeaza);
- de dragul politetii si al tactului – pot spune cuiva ca este bine imbracat, pot aproba, flata si manifesta interes;
- pentru a-si creste statutul – atunci cand isi doresc sa para mai interesanti in fata celorlalti, copiii exagereaza sau inventeaza o poveste cu mult mai captivanta decat ofera viata reala;
- pentru a-si proteja intimitatea – este o nevoie a copilului in crestere, iar independenta de controlul parental intra in conflict cu nevoia parintelui de a-si proteja copilul;
- pentru putere – cu scopul de a testa autoritatea parintilor, cei mici incep prin tachinari ce ating cota maxima in adolescenta;
- pentru a obtine ceva ce nu poate obtine intr-un alt mod – ”Toti colegii mei au telefon mobil, iar daca nu voi avea si eu unul ma vor considera un ciudat”;
- pentru a se proteja pe ei insisi – un copil ii poate spune altuia care-l ameninta ca fratele sau mai mare, campion la box, tocmai trebuie sa ajunga, fara a avea de fapt niciun frate.
Ce putem face?
Daca intelegeti motivul din spatele minciunii, primul pas este facut. Nu exista o solutie magica pentru a-i opri pe copii sa ascunda adevarul. Inevitabil vor exista minciuni ce nu vor putea fi impiedicate. Ce depinde de adult este sa creeze situatii in care copilul sa nu se simta constrans pentru a putea spune adevarul. In orice caz, parintii vor fi intotdeauna mintiti de catre copiii lor 🙂
Cel mai important lucru pe care-l puteti lua in considerare este sa oferiti un bun exemplu pentru ca intotdeauna veti reprezenta cel mai important model de viata pentru copilul dumneavoastra, mai important decat educatorul sau invatatorul care dispare odata ce programul s-a terminat si cu atat mai mult pe perioada vacantelor.
Toti copiii din scoala noastra pe care i-am intrebat daca ei cred ca adultii mint mi-au raspuns bineinteles ca nu, sau ca fac asta doar in scopuri bune, cum ar fi sa faca o surpriza. Raspunsurile lor mi-au confirmat cata putere avem ca si exemple in viata copiilor.
Studiile atesta ca factorul de predictie cel mai mare in legatura cu minciunile copiilor este comportamentul parintilor fata de minciuni. Un copil care observa lacrimi in ochii mamei sale nu are nevoie sa fie mintit ca este in regula, el stie ca nu este adevarat. El are nevoie de mai multe informatii pentru a-l ajuta sa faca fata anxietatii lui reale. Micile minciuni ale adultilor atunci cand nu vor sa vorbeasca la telefon, cand vor sa refuze fara sa raneasca sunt exemple ce intra in aceeasi categorie.
Referitor la intimitatea copilului, intre patru si sase ani, un copil poate invata ca nu trebuie sa stie tot, ca exista lucruri private interzise celor mici. Printre acestea se afla si faptul ca mami si tati au usa inchisa seara la dormitor. Parintii au nevoie sa fie sinceri cu aceasta nevoie de intimitate si sa o extinda si asupra copiilor. Pentru a evita ca un copil sa se simta fortat sa minta putem oferi optiunea de a spune: ”Aceasta este ceva privat”.
Atunci cand ne dam seama ca suntem mintiti nu este indicat sa fortam o marturisire. Acest lucru provoaca in copil frica si un comportament ostil si defensiv. Avem sanse mai mari daca evidentiem ca a avea incredere in cuvantul lui este la fel de important precum lucrul pe care l-a ascuns. Explicandu-i motivul pentru care ne dorim sa stim adevarul si ce ne ingrijoreaza ne indreptam catre o relatie mutuala de incredere si responsabilitate si nu spre teama de a fi prins sau spre dezvaluirea cu manie a minciunii.
Pe langa toate motivele enumerate mai sus mai este si minciuna care reprezinta o chemare de ajutor. In spatele ei se pot ascunde sentimente de inadecvare, nevoia de atentie sau o modalitate de a semnala ca ceva nu este in regula in viata celui mic. In acest caz ceea ce puteti face este sa fiti atenti la nevoia sa reala si sa-i raspundeti adecvat.
Pentru copiii de patru – cinci ani, a minti este un act zilnic si nu trebuie privit intr-un mod catastrofal. Atunci cand vor ceva foarte mult si mai ales cand nu il pot avea ei nu-si pot stapani dorinta. Singura varianta ”salvatoare” pare atunci minciuna. Unul dintre copiii de scoala s-a oferit sa ma ajute sa scriu acest articol. Discutia noastra mi-a confirmat intr-un mod foarte simplu, sincer si scurt o mare parte din ceea ce am scris mai sus: ”Copiii mint ca sa scape de pedeapsa sau de cearta parintilor. Mai mint si atunci cand doresc ceva ce nu se poate. Eu o mint pe mami cand e plecata seara ca nu m-am uitat la televizor. Cand ma intreaba ii spun ca sigur ca nu m-am uitat, pentru ca stiu ca nu-i place si m-ar certa.” L-am intrebat de asemenea, ce crede ca pot face parintii pentru a nu mai fi mintiti de catre copiii lor si pentru a avea incredere unii in ceilalti. Raspunsul ei a fost simplu: ”Sa blocheze canalul!” Este mai usor pentru ei sa dispara tentatia decat sa ii faca fata.
Inchei acest articol printr-un exemplu pe care personal il consider unul dintre cele mai greu de tolerat si gestionat de catre adulti. Copiii mint si atunci cand au facut un lucru pentru care se simt vinovati si nu pot recunoaste pentru ca sunt prea speriati de propriile actiuni. Ei au nevoie sa fie incurajati si intelesi in procesul de a invata din frica provocata de faptele lui. In cazul unui copil care tocmai l-a lovit pe altul si nu recunoaste, el insusi are nevoie de la fel de multa intelegere ca si victima pentru a-si gestiona vina si a-si asuma responsabilitatea.
Articol scris de Popa Denisa, Psihoterapeut Gestalt
