Definiția aparent simplă a agresivitățîi ascunde o ambiguitate majoră a acestui concept. Într-un sens larg, agresivitatea desemnează o caracteristică generală a organismelor vii, referitoare la excitabilitate și la activitățile de explorare necesare satisfacerii trebuințelor fundamentale (alimentare, de apărare, sexuale).
Într-un sens mai restrâns, raportându-ne exclusiv la ființa umană, comportamentul agresiv este un comportament verbal sau acțional ofensiv orientat spre umilirea, minimalizarea sau chiar suprimarea fizică a celorlalți semeni, spre distrugerea unor obiecte investite cu semnificațîi sociale sau contra propriei personae.
Comportamentul agresiv are în timp efecte negative și duce la deficiențe în modalitățile de rezolvare a situației conflictuale. În majoritate, copiii care sunt agresivi trăiesc întrun mediu social caracterizat prin conflicte, neglijare și abuz, dar de multe ori agresivitatea copiilor este cauzată de conflictele din familie.
Comportamentul agresiv al copilului poate avea ca scop obținerea unui beneficiu sau poate fi afectiv (impulsional, neplanificat). De multe ori însă agresivitatea este motivată de frică și se amplifică prin crize de furie și nesiguranță. Copiii din această categorie nu au încredere în ceilalți, se simt amenințați și încearcă să-și reducă furia printr-un comportament agresiv de prevenție, caracterizat prin izbucniri de furie. Ei așteaptă o recunoaștere socială exagerată și sunt foarte sensibili la amenințări, încercând să câștige respect cu ajutorul agresivității. Când aceștia obțin respect și supunere de la ceilalți copii, agresivitatea lor se întărește și se manifestă în tot mai multe ocazii.
În cele mai multe situațîi, copiii devin agresivi ca urmare a unui comportament autoritar din partea părinților. Atunci când cresc într-un mediu autoritar în familie, copiii își manifestă emoțiile negative (vină, rușine, teamă) prin agresivitate. Neînvățând să își controleze emoțiile, acești copii știu să răspundă doar la comportamente negative, devenind în adolescență imposibil de controlat, mereu ostili față de părinți sau alte figuri autoritare.
Cum facem față suferinței copilului agresat de un coleg?
Când auzim că un copil suferă, tendința noastră ca părinți e să-i sărim în ajutor. Până unde și cât anume ne implicăm în suferință lui? Când copilul se află într-un conflict cu un alt copil, părințîi tind să controleze durerea și suferința copilului. Însă acest lucru nu este posibil, nu putem controla sentimentele celorlalți. Fiecare la capătul lui de relație (părinte-copil) are dreptul de a suferi, de a se bucură și de a se supără. Sunt emoții, trăiri umane și invităm părinții să rămână la capătul lor de relație și să nu încerce cu orice preț să răspundă acelei suferințe, de foarte multe ori înainte chiar ca ea să apară.
În această situație, când copilul este victima, scopul părintelui este de a-și ajută copilul să devină mai încrezător pentru a-și concentra toată atenția pentru gestionarea situației, în loc să aleagă victimizarea și nefericirea. Importanța pregătirii psihologice pentru confruntarea cu un agressor pornește de la idea conform căruia victima deține cele mai multe variabile controlabile și antrenabile. Acest lucru o transformă în cea mai flexibilă componentă a acestui sistem (agresor-mediu-victima) având de partea sa resursele conștientizate prin pregătire psihologică (curaj, creativitate) și reacția ca deprindere (pune limită, îl oprește, îi spune).
Articol scris de Popa Denisa, Psihoterapeut Gestalt
